22 noiembrie 2011

Aici ai tot

UPDATE! Rezumatul prieteni:) AICI!
CARACTERIZAREA LUI ȘTEFAN GHIRGHIDIU!

Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Liniile de gandire trasate in campul istoriei filozofiei ii sunt cunoscute cu de-amanuntul si gandirea lui proprie aluneca pe ele cu abilitate si subtilitate. Faptul ii provoaca o placere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este defapt o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de o gandi o noua randuiala. In aceasta lume vrea sa o ridice si pe sotia sa pentru a trai impreuna o dragoste eliberata de contingentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, sau numai a lui. Pasiunea lui Stefan Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute. De aceea ii este necesara Ella careia i se subjuga si pe care n-o poate rupe din sufletul sau. Acesta este si izvorul geloziei sale, cand comportarea sotiei ii infiltreaza in constiinta semne de intrebare, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli. 
Cele doua parti ale romanului urmaresc o dubla experienta existentiala, o experienta erotica si confruntarea cu razboiul. In ambele cazuri se dezvaluie complextiatea trairilor individuale. Efortul autorului indreptandu-se catre sondarea strafundurilor constiintei, surprinde reactiile cele mai neasteptate in raport cu o anume realitate. Astfel, cel dintai capitol “La Piatra Craiului in munte” cuprinde fapte si evenimete din experienta de front a lui Stefan Gherghidiu pentru ca in capitolul imediat urmator sa se dezvaluie drama personajului care traieste chinurile incertitudinii. Aceasta influenta dovedeste faptul ca cele doua experiente, de viata si a razboiului nu sunt nici un moment rupte una de cealalta, dimpotriva ele au menirea de a pune in evidenta complexitatea trairilor individului, complexitatea problematicii umane, prin intermediul carora se dezvaluie elevatia morala a personajului. Aspiratia de a descoperi dincolo de aspectele contradictorii ale existentei acea esenta care sa-l justifice in fata sa si in fata celorlalti, il motiveaza pe tot parcursul romanului. 

Romanul e o incercare de cunoastere, de patrundere in constiinta lui Stefan Gheorghidiu pana la fenomenele originare, ultime, pentru a descoperi adevarul. Romanul e scris la persoana intii pentru a demonstra ca nu se poate cunoaste decat ceea ce se petrece in propria constiinta. Este o modalitate moderna, contemporana. E si un procedeu,- dar si o ilustrare a conceptiei sale. Unghiurile din care sunt prezentate evenimentele sunt reduse la perspectiva propriului eu al povestitorului. Se incearca cunoasterea adevarului dintr-o singura perspectiva, singura care i se pare autentica. yp283c5325ppps

Cu experienta tragica a razboiului, la care se adauga altele, ulterior, Stefan Gheorghidiu acumuleaza o cunoastere exacta a realitatii in general, incat constiinta lui se limpezeste de framantarile minore care ii umplusera sufletul de veninul geloziei. Gheorghidiu intelege in final dramatismul confruntarii directe, reale, al luptei pentru supravietuire, si tot ceea ce a vazut micsoreaza drama si framantarile lui individuale, fiindca razboiul zguduie din temelii constiinta intregi colectivitati, in fata careia drama sa personala I se pare cu totul insignifianta.

Argumentele pro si contra aduse in discutia la popota ofiterilor (la inceputul romanului) sunt scanteia care declanseaza povestirea dramei sublocotenentului Gheorghidiu. De aici ne intoarcem la antecedentele acestei drame de constiinta. Eroul isi povesteste viata. Fiu al unui profesor universitar, el studiaza filozofia, se indragosteste de o colega, se casatoreste cu ea. Discutiile cu Ella despre teoriile filozofice fac parte din averea spirituala a ambilor tineri si pentru cititor sunt o initiere nefortata in diversitatea lumii conceptelor fundamentale.
Dragostea la inceput e foarte puternica. Un unchi bogat, dar de o avaritie baIzaciana, ii lasa pe neasteptate o mostenire, pe care insa eroul e silit s-o imparta cu mama, unchiul, care-1 introduc intr-o combinatie comerciala cu Tanase Vasilescu-Luminararu. Intram intr-o retea ca de afaceri balzaciene. Strain de afacerile unchiului, de masinatiile lui infecte, dar ajungand sa le cunoasca, la un moment dat se retrage din combinatie si se dedica exclusiv vietii universitare, averea ramasa dandu-i totusi posibilitatea de a trai pe picior mare, cu largimi si loisir.
Viata mondena, lipsita de orice griji materiale, o transforma treptat pe Ella, in care se potenteaza, de acum, instinctul de proprietate, care o indeparteaza de sotul ei. Viata ei in societatea aleasa este o eufrazie continua si o inflorescenta sufleteasca ce pune pe ganduri pe Gheorghidiu. O petrecere in familie, discutia filozofica, excursia, la Odobesti, mersul la curse, plimbarea la sosea sunt amanunte tipice.

Dindu-si seama de instrainarea Ellei, sotul traieste drama geloziei, urmarita dupa o minutioasa diagrama. Incearca rupturi, dar nu reuseste sa le faca definitive, deoarece iubirea il intoarce mereu la Ella. Intelegand, in fine, ce urmareste sotia sa, el revine dezgustat pe front. Razboiul din 1916 se declara in zorii zilei urmatoare. Aici romanul e un fel de document autentic, de mare elocventa, memorabila. O intreaga epoca istorica, trecerea de la belle epoque la deruta se deseneaza cu pregnanta lucida, ca intr-un film istoric. Secventele sint scurte si rapide, taieturi in carne vie. Urmeaza retragerea, deruta, redata cu o extraordinara forta de evocare si energie, fara nici un ton liric, evident nelalocul lui aici. In aceasta retragere apocaliptica Stefan e ranit si evacuat intr-un spital din tara. Reintors la Ella, isi da seama de raceala sa, dar o iarta, cum Gelu Ruscanu ii iarta pe toti in finalul piesei "Jocul ielelor”, si o abandoneaza definitiv.

Toate eforturile eroului sunt indreptate in directia descoperirii adevarului cu privire la Ella, dar ele se vadesc zadarnice, intrucat Stefan Gherghidiu nu ajunge la nici o certitudine, sufletul feminin nelasandu-se prins in reteaua supozitiilor sotului.

Stefan Gherghidiu este cu toate acestea, un lucid . Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa, sunt examinate si faptele Ellei, si framantarile din propria lui constiinta.

Experienta razboiului vine sa lamureasca drama sufleteasca a lui Gheonghidiu, sa-i aduca o rezolvare, sa-1 scoata din impas, sa estompeze durerea, s-o reduca la proportiile reale in comparatie cu marea drama a razboiului. Insusi eroul isi da seama cit de mult si-a exagerat propria-i problema si se desparte cu relativa usurinta de tot trecutul ancorat in ambianta Ellei.

Stefan Gherghidiu, e intr-un fel un filozof care si-a dat seama de meschinaria unui sentiment individual in comparatie cu destinul omului pus in fata razboiului ineluctabil, a legilor lui aspre si definitive si opteaza pentru o atitudine grava in fata vietii.

Notatiile psihologice sunt extraordinare, mai ales in prima parte. E drama pasiunii si drama luciditatii. Gheorghidiu traieste o adevarata febra, o neliniste continua, pe care o noteaza, o surprinde pe viu, in dinamica ei interioara inefabila. Din acest unghi, este imposibil sa cunosti adevarul despre Ella. (Numai daca am avea un jurnal al Ellei, poate am deduce ceva, dar aici autorul a renuntat la aceastii modalitate.) Cititorul ramane nedumerit daca Ella il inseala intradevar sau e numai o fiinta mondena, dar necorupta. Dar romanul nici nu trebuie sa fie un proces-verbal.

Aceasta imposibilitate de a reconstitui faptul real vine din chiar pozitia teoreticii adoptate, caci prin eroul sau, autorul schiteaza un rechizitoriu al momentului social precis, al lumii burgheze, rechizitoriu rostit de un intelectual (eroul) de pe pozitiile unui intelectual (autorul) - figura {intelectualului} lor fiind personajul fundamental al scrierilor lui Camil Petrescu.

Se poate spune, deci in final, ca Stefan Gheorghidiu este un “invingator invins”, el depaseste situatia critica in care se afla casnicia sa insa o pierde pe femeia iubita, el ramanand in aceasta privinta marcat toata viata. Tot trecutul, daruit Ellei insemna de fapt o mare parte din viata lui, o parte din sufletul lui, care, pentru a scapa de mustrarile de constiinta, o daruieste celei pe care nu a stiut sa o fereasca de capcanele ivite, si pe care nu in ultimul rand nu a stiut sa o iubeasca…
IUBIREA!
Romanul modern psihologic “Patul lui  Procust” al lui Camil Petrescu oferă  o perspectivă mai rafinată asupra temei, şi datorită plasării evenimentelor în  mediul citadin. Sunt prezentate două poveşti de iubire diferite : pe de o  parte, iubirea intelectualizată a doamnei T., dar nu lipsită de pasiune şi a  lui Fred Vasilescu, iar pe de altă parte iubirea oarbă a lui Ladima pentru  frivola Emilia, iubire ce duce la anularea de sine.
  O perspectivă interesantă asupra acestui sentiment este cea din romanul “Ultima noapte  de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu; iubirea dintre  Ştefan Gheorghidiu şi Ela este prezentată prin ochii personajului- narator,  fiind o iubire situată sub semnul orgoliului şi al frustrării.
  În acest roman al lui Camil Petrescu,  personajul principal, Ştefan  Gheorghidiu, este tipul intelectualului lucid, în căutare de experienţe  fundamentale şi care aspiră la o iubire absolută, iubirea însemnând pentru el o  formă de cunoaştere. Iubirea dintre el şi Ela nu poate fi încadrată în vreun  tipar, datorită individualizării trăirilor sale. Sentimentele sunt conturate  prin intermediul monologului interior şi introspecţiei. Evoluţia acestei  poveşti de dragoste este dezvăluită în mod subiectiv, prin ochii naratorului-  personaj. Eroul relatează la persoana I experienţa iubirii şi cea a războiului.  Romanul este alcătuit din două părţi, corespunzătoare celor două experienţe.  Experienţa iubirii este actualizată prin rememorare, în timp ce cea a  războiului este consemnată sub forma unui jurnal de front.
  Ştefan Gheorghidiu este un strălucit  student la filozofie, fără mijloace materiale; în facultate se îndrăgosteşte de  Ela. Iniţial, acesta a pus iubirea lui sub semnul orgoliului (“orgoliul a  constituit baza viitoarei mele iubiri”), beneficiind de admiraţia tutror.  Pasiunea este stimulată de vanitatea  masculină; această pasiune se adânceşte în timp; cei doi îşi trăiesc clipele de  intimitate cu dăruire, admiraţia Elei întâlnindu-se cu plăcerea lui Ştefan de  a-şi etala cunoştinţele de filozofie. Tânărul întâlneşte în iubirea unică,  absolută, la care aspiră, modul de a se împlini pe sine : “să tulburi atât de  mistuitor o femeie dorită de toţi; să fii atât de necesar unei existenţe, erau  sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
  Situaţia se schimbă în momentul în care Gheorghidiu primeşte o moştenire  neaşteptată din partea unui unchi; acum cei doi duc o viaţă mondenă; în timp ce  Ştefan nu este interesat de acest aspect, Ela descoperă modalităţi de a-şi  etala farmecul, fapt ce duce la modificări în cuplu. Ştefan începe să fie  dominat de gelozie şi de nelinişte. Un alt unchi al lui Ştefan, Nae,  le face propunerea de a cumpăra o  întreprindere metalurgică, ceea ce duce la o nouă neconordanţă între cei doi :  în timp ce el simţea repulsie faţă de acest tip de activitate, ea era atrasă de  ofertă. Mai mult, este încântată de propunerea de a seduce un important om de  afaceri. Ştefan este deranjat de implicarea soţiei sale în afacerile legate de  moştenire, datorită orgoliului său şi concepţiei că bărbatul este superior  femeii, aceasta fiind un mijloc de a-şi manifesta puterea protectoare. (“…aş fi  vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi având  nevoie să fie protejată”).
  Orgoliul lui Gheorghidiu este măcinat de jocul seducţiilor, al  micilor flirturi din cadrul întâlnirilor  mondene. Pe de altă parte, Ela este   încântată de noua sa viaţă, fiind măgulită de succesul pe care îl are pe  lângă un domn G. O criză gravă în cuplu o reprezintă excursia la Odobeşti;  relaţia devine una tensionată, presărată cu despărţiri şi împăcări. Pentru a se  răzbuna, Gheorghidiu aduce acasă o prostituată cu care soţia sa îl găseşte în  pat. După un alt conflict, Gheorghidiu îi cere Elei să părăsească locuinţa şi  să accepte un divorţ amiabil. Ulterior, cei doi se împacă, Ştefan Gheorghidiu  găsind dovada că Ela nu îl înşelase.
  Tortura geloziei este accentuată de depărtare, când Ştefan pleacă pe  front; el era convins că Ela îl înşela cu G. Ela se temea să nu rămâna o văduvă  săracă, motiv pentru care încerca să îşi convingă soţul să treacă o sumă de  bani pe numele său. Obţinând o permisie, Ştefan trăieşte alături de Ela “ultima  noapte de dragoste”. Aflând dorinţa soţiei sale, este convins că aceasta vrea  să divorţeze, convingere întărită şi de faptul că îl zărise pe domnul G. la  Câmpulung.
  Experienţa războiului îl îndepărtează de problemele personale, Ştefan Gheorghidiu  descoperind acum sentimentul morţii, al suferinţei aproapelui său. Rănit,  Ştefan ajunge acasă, găsind-o pe Ela lipsită de farmec. El renunţă la trecutul  său framântat şi divorţează, lăsându-i Elei o importantă parte din avere.
  Perspectiva asupra acestui sentiment este  unică, subiectivă, experienţa  iubirii fiind vazută doar prin ochii lui Gheorghidiu. El reprezintă tipul  intelectualului lucid, al inadaptatului superior care trăieşte drama  îndrăgostitului de absolut, având impresia că s-a detaşat de lumea exterioră,  însă în realitate evenimentele sunt filtrate prin constiinţa sa; drama sa este  accentuată de firea hiperlucidă şi hipersensibilă, orice întâmplare fiind  percepută de către Gheorghidiu într-un mod mai dramatic decât era normal; prin  introspecţie şi monolog interior, el percepe cu lucuditate alternând aspecte  ale planului interior (trăiri, sentimente) şi ale planului exterior (fapte,  relaţii cu alte personaje). Deşi personajul-narator este un analist lucid al  stărilor  sale interioare şi al evenimentelor  exterioare, el nu se poate elibera de subiectivitate, de gelozie şi de orgoliul  masculin. Tortura sa interioară este alimentată şi de sentimentul nesiguranţei.
  Iubirea celor doi evoluează într-o manieră unică, neputând fi încadrată  într-un tipar prestabilit, orice trăire interioară, orice suferinţă sau bucurie  fiind unică şi irepetabilă, deoarece fiecare o trăieşte în manieră personală.
Afirmaţia lui Emil Cioran vine să întărească problema ridicată de Camil Petrescu.  A scrie despre sine înseamnă a descrie o experienţă unică, nemijlocită,  irepetabilă. Camil Petrescu afirmă, în acest sens : “…Să nu descriu decât ceea  ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu…  Asta-i singura realitate pe care o pot povesti…Dar aceasta-i realitatea  consţiintei mele, conţinutul meu psihologic”.
RELATIA DINTRE INCIPIT ȘI FINAL!

Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Stilul adoptat ilustrează perfect intenţiile de modernizare a scrisului manifestate de autor. Romancierul adoptă structura narativă convenţională a unui jurnal, aparţinându-i protagonistului – Ştefan Gheorghidiu.  
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei atât la nivel formal, prin structură şi tehnici narative, cât şi la nivelul conţinutului. Autorul recurge la personajul – narator şi la perspectiva actorială, înlocuind naratorul omniscient şi perspectiva auctorială. Abandonează cronologia liniară în favoarea memoriei care ordonează relatarea faptelor. Inserează în a doua parte a romanului paginile din jurnalul de front ţinut de autorul concret şi atribuit eroului fictiv. Primul roman camilpetrescian urmăreşte cele două experienţa ale eroului, iubirea şi războiul, filtrate prin aceeaşi conştiinţă, care cunoaşte şi se cunoaşte prin acest proces de analiză.
Opţiunea autorului pentru naraţiunea la persoana I, a cărei consecinţă imediată este limitarea perspectivei narative la un punct de vedere strict subiectiv şi, deci, renunţarea la privilegiul omniscienţei, marchează începutul unei noi ere în istoria romanului românesc. Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă” ( Perpessicius ). Aşadar, tema romanului poate fi considerată, la un prim nivel de receptare, iubirea. Analiza procesului prin care se constituie mecanismul erotic este, însă, numai pretextul pentru procesul de autoanaliză pe care îl întreprinde protagonistul romanului şi care va conduce, în final, la descoperirea propriului eu.
Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una trecută ( a rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela ) şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Momentul în care Ştefan Gheorghidiu scrie despre sine şi despre relaţia sa cu Ela nu poate fi precizat. Impresia cititorului este că Gheorghidiu începe să-şi noteze dubla experienţă în perioada concentrării la Dâmbovicioara ( şi, de aceea, tot ce se referă la căsătorie, la testament, la neînţelegerile ulterioare cu Ela poate fi considerat ca aparţinând planului trecut ) şi o continuă pe durata primelor săptămâni de război. Ultimele rânduri par scrise ceva mai târziu, în orice caz după un timp de la rănirea lui Gheorghidiu şi lăsarea lui la vatră. Între capitolele întâi şi şase ale primei părţi, pe de o parte, şi cele şapte ale părţii a doua, pe de alta, există totuşi o diferenţă minimă, dar sesizabilă, de ton, care indică o distanţă temporală diferită între diegeză şi povestire. Această distanţă e mai mică în capitolele despre război. Aici apar anticipările ( prolepsele ), ca şi cum momentul în care naratorul notează un lucru, acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil. Schimbarea rapidă şi neanunţată a momentului în care naratorul scrie întâmplările susţine ideea că nu se poate vorbi, decât cu îngăduinţă, de un jurnal ţinut la zi. Aspectul de jurnal e înşelător, deoarece autorul amestecă, în jurnal, elemente pur romaneşti.
Cu privire la forma pe care naratorul o dă povestirii sale, se poate remarca aspectul de jurnal al romanului. În prima parte, forma narativă adoptată rămâne incertă, mai aproape de memorialistică ( „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat…” ), decât de autobiografie (care ar pretinde păstrarea neschimbată a momentului în care sunt relatate evenimentele ); nici partea a doua nu clarifică lucrurile până la capăt. „Jurnalul” conţine multiple artificii romaneşti, „temporalitatea e indecisă” ( Nicolae Manolescu ).
Centrul de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul primului război mondial la explorarea  interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre femeia ideală. 
Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii.
Incipitul romanului fixează, destul de vag, coordonatele spaţiale şi temporale ale acţiunii – primul Război Mondial, pe front, lângă Câmpulung. Preocupat de obţinerea autenticităţii acţiunilor şi caracterelor, romancierul introduce în incipit o scenă cu valoare anticipativă pentru destinul personajului principal: discuţia de la popota ofiţerilor, care dezbate un subiect colportat de toate ziarele -  un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat de tribunal. De la acest pretext, se conturează câteva atitudini: Dimiu, căpitan de modă veche, e de părere că „nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă”; Corabu pledează pentru libertatea de alegere a femeii; Gheorghidiu e atât de tranşant, încât atrage antipatia celor prezenţi: „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt!” Camil Petrescu este unul dintre primii romancieri români care simte nevoia să coboare, în romanele sale, viaţa de pe scenă în stradă. Consecinţa apare în introducerea banalităţilor cotidiene în limbajul eroilor şi în renunţarea la emfaza specifică eroilor şi limbajului romanului „doric”. Camil Petrescu „de-teatralizează romanul” ( Nicolae Manolescu ). Scena de la popotă creează o impresie de banalitate, de „înjosire”, în marginea caricaturalului, a paginilor despre război. Impresia e căutată de autor, care încearcă să schimbe statutul evenimentului exterior şi al limbajului eroilor de roman. „Răpindu-li-se aura, impusă în cea mai mare măsură de tendinţa romanului, o mulţime de evenimente, între care războiul, devin foarte obişnuite” ( N. Manolescu )
Discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”.
Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
Moştenirea de la unchiul Tache schimbă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia.
Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de altfel, niciodată. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior.
Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…”
Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului. „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii. Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Finalul, deschis, susţine modernitatea construcţiei romanului, demonstrând încă o dată funcţia cathartică a relatării experienţelor sentimentale şi tragice pe care le-a parcurs personajul: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi, de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” iiu. Ela îşi pierde aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare în care o învăluia privirea îndrăgostită a lui Gheorghidiu la începutul relaţiei lor.
Între incipitul romanului, care îl prezintă pe protagonistul acţiunii chinuit de gelozie şi de suferinţa de a nu putea fi alături de Ela în permanenţă şi finalul care îl prezintă pe acelaşi Ştefan Gheorghidiu detaşat complet de experienţa erotică pe care a trăit-o, se înscrie o întreagă experienţă de viaţă, un proces lent şi dureros de descoperire a limitelor condiţiei umane, incapabilă să trăiască în absolut.
Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în experienţa personajului – narator. Incertitudinea planează atât asupra portretului Elei, cât şi asupra evoluţiei personajului principal ( într-o notă de subsol din romanul Patul lui Procust se oferă informaţia că Ştefan Gheorghidiu a ajuns în faţa Curţii Marţiale ). Autorul adoptă această convenţie narativă pentru a susţine modernitatea construcţiei romaneşti. Ştefan Gheorghidiu devine parte integrantă în viaţa cititorului, care îl simte aproape, având aceleaşi experienţe şi trăiri ca şi personajul care trăieşte în interiorul universului imaginar.iiu.
Reactions: