19 noiembrie 2012

Nationalism si Identitate Nationala


Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.
Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică: naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă la Dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu și tinde a defini statele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de populație; de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli [1] .
În domeniul artelor, romantismul este cunoscut a avea în naționalism un aspect important.
Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt diverse, ori ca element programatic, ori ca formă de propagandă. În secolul al XX-lea interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea epocă (privind biologia speciei umane Homo sapiensantropologia și ereditatea) și amestecul acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul, concretizat prin mișcări de extremă dreaptă ca fascismul sau nazismul, care socoteau „neamul” ca un „organism biologic”.
Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare. Naționalismul de tip șovin sau xenofob, dimpotrivă, li se opune. Astfel, naționalismul șovin șiantiromânesc din anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române dinafara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că aceștia nu ar aparține neamului (etniei și sferei culturale și istorice românesști), mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.
Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere - sau „Risogirmento” în italiană - a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia.

Naționalismul în România

În România, idei naționaliste au apărut la sfârșitul secolului XVIII. Ele erau uneori inevitabile, odată cu dezvoltarea europeană a ideologiilor de emancipare națională care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales acolo unde popoare autohtone trăiau de mult timp în teritorii aflate sub stăpânire străină, ca nesuverane. Aceste mișcări au condus la apariția unor state noi: GermaniaItaliaRomânia în 1859/1877 - 1888, pe 24 ianuarie. Naționalismul romantic în România a apărut în sec. XIX și s-a manifestat atât în principatele române, cât și în provinciile aflate sub dominație străină. Echivalentul românesc, pe plan literar, al mișcării "Risogirmento" au fost "Deșteptătorii neamului", în frunte cu poetul Vasile Alecsandri; este vorba de o mișcare literar-politică ce milita pentru emancipare națională română, care nu avea un caracter șovin, ci patriotic. La început, emanciparea națională română a evoluat și sub forma naționalismului romantic, caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor trecutului, importanța acordată originei latine și istoriei naționale, promovarea tradițiilor, obiceiurilor și datinilor naționale; pe latura socială, idelogiile mișcărilor românești de emancipare națională promova desființarea privilegiilor tradiționale ale neromânilor din statele în care trăiau românii și egalitatea românilor de pretutindeni atât cu minoritățile conlocuitoare (în general dominante, cu excepția romilorbulgarilorrutenilor sau lipovenilor) cât și între ei.

Naționalismul european interbelic și postbelic

În a doua treime a sec. XX, naționalismul european promovat își pierde înțelesul inițial și tinde către ultra-naționalism și extremism, caracterizat prin rasism și xenofobie, cu precădere în statele cu regim dictatorial, conduse de partide fasciste. În Europa, la jumătatea secolului, cel de-al doilea război mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-naționaliste și prin preluarea parțială a naționalismului de către regimurile comuniste, în care neamul și patria se confundă cu poporul muncitor și glia, xenofobia adresându-se de acum încolo nu minorităților conlocuitoare sau popoarelor vecine, ci unor cercuri dar prin extensie și unor cetățeni din tabăra imperialistă cu care doar autoritățile aveau dreptul să aibă contacte (strict controlate). Acest nou naționalism roșupăstrează însă ideia că dreptul neamului justifică negarea drepturilor cetățenilor, și că națiunea trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat și glorificat[2]. Abia la sfârșitul sec. XX, prăbușirea comunismului și extinderea Uniunii Europene încep să șteargă din naționalism aspectele intolerante și antidemocratice, în ciuda anumitor foști-comuniști care continuă să promoveze un naționalism xenofob.
IDENTITATEA NATIONALA!
Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În context, se poate vorbi și de „sentiment național” (concept în uz de la sfârșitul secolului al XIX-lea) sau de „conștiință națională” (în uz încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea), când este în discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate.[1] Toate aceste expresii desemnează, în mod nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține. Ele pot fi folosite și pentru a desemna „punctele comune”, reale sau presupuse, ale unor persoane care se recunosc ca aparținând unei aceleiași națiuni, aceste puncte comune formând toate la un loc, o caracteristică comună, un habitus al lor.
Nu trebuie confundată identitatea națională, care este un sentiment, cu naționalitatea, care desemnează o apartenență, fie politică sau juridică (în sensul de cetățenie), fie etnică. Cum sensul expresiei „identitate națională” variază de la o comunitate la alta, este dezirabilă definirea ei cât mai clară (fie și numai din cauza polisemiei termenilor identitate și națiune).
În a doua jumătate a secolului XIX și în special în secolul XX, prin intermediul sistemelor lor educaționale, statele și-au asumat rolul de a forma „identitatea națională” precizând și definind „punctele comune”.[2] Astfel, definirea identității naționale variază în timp, în funcție de politicile implementate de guverne. De exemplu, în FranțaRevoluția națională a guvernului condus de Philippe Pétain(1940-1944) dădea drept „puncte comune” o serie de elemente inspirate de dreptul sângelui, de religia catolică și de doctrinele rasiste ale antropologiei secolului al XIX-lea, în vreme ce definirea „punctelor comune” în timpul celei de-a patra și a cincea republici a fost inspirată de dreptul pământului, de umanismul laic și de studiile sociale ale științelor umaniste din cea de-a doua jumătate a secolului XX. Cu toate acestea, familiilecomunitățile și anumite partide sunt de asemenea medii de transmitere a „punctelor comune”, care pot fi diferite de cele alese și susținute de stat, putând astfel defini o identitate națională diferită de aceea promovată de stat[3].
Sentimentul de identitate națională este intim fiecărei persoane și depinde de felul în care are loc în cazul fiecărei persoane procesul de interiorizare a reperelor identitare reprezentate de „puncte comune” precum limba vorbită, schimburile economice, diversele practici sociale, simbolistica locală, comunitară sau de stat, cultura, muzica, bucătăria, istoria așa cum este ea povestită în școli, la radio, la televizor etc.[4]. În culturile tradiționale și în societățile închise, care lasă puțin loc dezvoltării personale și care acordă multă importanță sentimentului comunitar, „punctele comune” șiidentitatea de grup (dată de elemente comune precum comportamentele sociale, credințele și ideologiile dominante, religia, limba etc.) formează o componentă esențială a personalității individului. Însă de manieră generală, identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru totdeauna, ci ea evoluează și corespunde unui „parcurs al vieții”[5], înscriindu-se astfel într-un proces mai larg al schimbării specific erei moderne, proces caracterizat de un avans fenomenal al cunoașterii și de efortul de adaptare a individului (și a omenirii) la această cunoaștere[6].
Potrivit opiniei publice și unor autori, sentimentul de identitate națională tinde să devină mai puternic atunci când țara sau națiunea este amenințată militar (război) sau economic (criză): dacă amenințarea exterioară devine precis identificabilă, cum a fost cazul Franței în 1914, „națiunea” se înflăcărează și această exaltare ia atunci un sens din ce în ce mai puțin bazat pe valori universale și din ce în ce mai mult etnic și teritorial[7]. Însă majoritatea specialiștilor (antropologi, sociologi, politologi, istorici etc.) de la sfârșitul secolului XX sunt de părere că această interpretare este tipică acelor cazuri în care se face confuzie între concepte precum țară / stat pe de o parte și națiune pe de altă parte. În vreme ce țara este teritoriul geografic al unui stat iar statul este o organizație care deține monopolul unor servicii pe un teritoriu delimitat, națiunea este un grup etnic format din membri care au în comun una sau mai multe trăsături identificatorii (precum limba,religiarasacultura și / sau teritoriul) și care sunt mobilizați politic sau pot fi mobilizați politic. Cum limitele națiunii coincid (dacă coincid) foarte rar cu cele ale statului, sentimentul național (și expresiile sinonime ca identitate națională și conștiință națională) trebuie să fie distins de sentimentul patriotic deoarece în vreme ce sentimentul național desemnează identificare cu și loialitate față de un grup etnic / națiune, sentimentul patriotic desemnează identificare cu comunitatea cetățenilor unui stat și loialitate față de un stat.

Națiune, societate, stat și naționalism

Oamenii au trăit dintotdeauna în grupuri a căror mărime, compoziție și structură a fost extrem de variată: de la familie la triburi sau la alte forme de asociere pe baza unor legături de rudenie, până la sateorașeregate și imperii. Grupurile includ sub-grupuri formate pe bază de credințe comune, afinități, religie, cultură, preocupări și ocupații, națiuni astfel încât, în ultimă instanță, cel mai mare grup este umanitatea în ansamblul ei. În majoritatea cazurilor, înțelegerea de sine a indivizilor care formează aceste tipuri de grupuri este esențială pentru închegarea și existența grupului. Astfel, un regat, o castă, o breaslă sau o religie sunt în același timp asociații / organizații „obiective” de persoane și modalități „subiective” de interacțiune, de manifestare a apartenenței individului la o formă de organizare socială și de înțelegere individuală a existenței în comun. Același lucru poate fi spus despre națiune: națiunile nu ar putea exista fără această componentă subiectivă a înțelegerii raporturilor individului cu ceilalți.
Ideea de națiune ajută atât la înțelegerea locului pe care individul îl ocupă în lume, cât și la înțelegerea locului ocupat de ceilalți indivizi. De aici derivă funcția de bază a ideii de națiune: împărțirea umanității în două mari categorii - „cei din exterior” (care sunt altceva și greu de înțeles sau de neînțeles) și „cei din interior” (care sunt asemenea, cu care individul se solidarizează mai ușor și cu care individul se poate identifica - toate aceste elemente duc la crearea unei identități de grup). Însă ideea de națiune nu este folosită doar pentru a categoriza și a conceptualiza grupurile sociale, ci și pentru a susține că identitatea națională (o formă de identitate de grup) este de o importanță capitală, adesea loialitatea față de națiune fiind văzută ca valoare fundamentală. Astfel, ideea de națiune este în același timp favorabilă apariției unor forme de agregare socială și o cale de a impune norme individului (în unele cazuri, individului i se pretinde sau chiar i se impune sacrificiul suprem în numele ideii de națiune). Însă ideea de națiune ca agent normativ se răsfrânge în afara limitelor existenței individuale și vizează existența în comun: un element central al discursului naționalist este necesitatea existenței unei structuri politice corespunzătoare unei națiuni. De altfel, în special în a doua jumătate a secolului XX, națiunea (înțeleasă ca existență socială unitară și continuă chiar în absența unei forme de organizare politică) a constituit fundamentul legitimității statale. Nucleul central al doctrinei naționaliste este lipsit de complexitate și de complicații: umanitatea se împarte în mod natural în națiuni, națiunile pot fi cunoscute și deosebite datorită unor caracteristici identificabile în mod empiric, iar singura formă de guvernământ legitimă estestatul național.

Considerații teoretice privind naționalismul

La sfârșitul secolului XX, cercetătorii naționalismului se împart în două curente principale, fiecare dintre aceste curente fiind tributar unei anumite școli de gândire și unei anumite tradiții culturale. Pe de o parte îi avem pe primordialiști care consideră că națiunea este o realitate dată, o entitate clar definibilă, aflată în prelungirea unei existențe etnice prepolitice, formată prin acțiunea unor legi naturale, având calități inerente, o existență continuă și o moștenire culturală transmisă din generație în generație. Pe de altă parte îi avem pe construcționiști care, pornind de la premisa că orice formă de societate este un construct, consideră că națiunea este o abstracție, o legitimare ideală a unor argumente politice, un construct ideatic transmisibil tuturor indivizilor din grup pe caleemoțională. Atât primordialiștii cât și construcționiștii recunosc variațiile de intensitate și de formă a sentimentelor naționale cât și variațiile de potențial ale unor mișcări naționaliste în medii culturale diferite, în culturi diferite și în perioade istorice diferite.
Variația în intensitate și în formă a sentimentului național de la o națiune la alta este datorată atât unor atribute diferențiatorii și a unor factori fizici (cum ar fi distanța geografică dintre două mișcări naționaliste sau dintre două națiuni), cât și unor elemente proprii structurii sociale. În ce privește elementele structurii sociale responsabile de variații ale sentimentului național, Hechter atrage atenția asupra instituționalizării diferențelor etnice la nivel juridic în special în domeniul proprietății și al drepturilor civice (cum a fost în Africa de Sud), dar și asupra diferențelor de statut și de poziție inerente diviziunii muncii, diferențe care determină ansamblul experiențelor sociale și al aspirațiilor materiale ale individului[41]. La rândul lui, Deutsch consideră că factorul comunicațional are un rol major în modelarea sentimentului național și a formelor naționalismului deoarece apartenența la un grup social (societate, „națiune”) este un aspect complementar al comunicării sociale care constă în abilitatea indivizilor de a comunica mai eficient despre unui număr mai mare de subiecte cu membrii unui anumit grup (societate, „națiune”) decât cu indivizi exteriori grupului[42]. Asta cu atât mai mult cu cât comunicarea nu depinde doar de o limbă comună și de informații / elemente culturale comune, ci depinde în mod direct de mijloacele exterioare disponibile și de condițiile de viață ale indivizilor: rețeaua relațiilor sociale, drumuri, mijloace de transport, mijloace tehnologice de comunicare în masă (de la tipar la internet) etc.

O privire către viitor

Violența a fost o constantă începând cu primele momente în care oamenii s-au văzut pe ei înșiși ca membri ai unei comunități diferite de toate celelalte pe criterii etno-culturale. Pe măsură ce, de-a lungul secolului al XIX, tot mai mulți indivizi se vedeau pe ei înșiși ca membri ai unei comunități naționale, conflictele inter-comunitare au crescut în complexitate, în intensitate și în număr de victime omenești. În cea mai mare parte a secolului XX, încercarea de a stabili cât mai precis măsura diferenței față de o altă comunitate a antrenat conflicte violente. Într-un cerc vicios, violența conflictelor, care în secolul XX au cuprins întregul glob pământesc, a întărit sentimentul de identitate colectivă a grupurilor implicate. Uneori, violența (în forma ei cea mai inumană, ca genocid) a provocat apariția sentimentelor de identitate națională[139]. Identitatea națională și violența extremă sunt atât de strâns legate încât par a fi de nedespărțit.
S-ar putea însă ca sfârșitul secolului XX să indice un început de schimbare: tendința de a recurge la soluții violente întru soluționarea diferendelor naționale scade pe măsură ce crește gradul de dezvoltare socială al comunităților. Cehii și slovacii și-au rezolvat neînțelegerile prin dialog, diversele grupuri etnice din Elveția și din Belgia își rezolvă problemele pe cale pașnică. În fine, la începutul secolului XXI s-ar părea că în Occident se sting și ultimele focare de violență din motive de identitate națională: în Irlanda de Nord, în Țara Bascilor și în Corsica armele tac în favoarea dialogului. Toate aceste indicii îi determină pe mulți specialiști să creadă că, pe termen lung, ideologia naționalistă își va pierde din relevanța politică și din implicațiile sociale avute în special în ultima sută de ani.
Sursa! Wikipedia.






Reactions: