Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul
rand, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care
si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se
misca cu dexteritate. Liniile de gandire trasate in campul istoriei
filozofiei ii sunt cunoscute cu de-amanuntul si gandirea lui proprie
aluneca pe ele cu abilitate si subtilitate. Faptul ii provoaca o placere
spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este
defapt o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare
intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de o
gandi o noua randuiala. In aceasta lume vrea sa o ridice si pe sotia sa
pentru a trai impreuna o dragoste eliberata de contingentele comune ale
vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, sau numai a lui.
Pasiunea lui Stefan Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii
pure si absolute. De aceea ii este necesara Ella careia i se subjuga si
pe care n-o poate rupe din sufletul sau. Acesta este si izvorul geloziei
sale, cand comportarea sotiei ii infiltreaza in constiinta semne de
intrebare, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli.
Cele doua parti ale
romanului urmaresc o dubla experienta existentiala, o experienta erotica
si confruntarea cu razboiul. In ambele cazuri se dezvaluie
complextiatea trairilor individuale. Efortul autorului indreptandu-se
catre sondarea strafundurilor constiintei, surprinde reactiile cele mai
neasteptate in raport cu o anume realitate. Astfel, cel dintai capitol
“La Piatra Craiului in munte” cuprinde fapte si evenimete din experienta
de front a lui Stefan Gherghidiu pentru ca in capitolul imediat urmator
sa se dezvaluie drama personajului care traieste chinurile
incertitudinii. Aceasta influenta dovedeste faptul ca cele doua
experiente, de viata si a razboiului nu sunt nici un moment rupte una de
cealalta, dimpotriva ele au menirea de a pune in evidenta complexitatea
trairilor individului, complexitatea problematicii umane, prin
intermediul carora se dezvaluie elevatia morala a personajului.
Aspiratia de a descoperi dincolo de aspectele contradictorii ale
existentei acea esenta care sa-l justifice in fata sa si in fata
celorlalti, il motiveaza pe tot parcursul romanului.
Romanul e o incercare de
cunoastere, de patrundere in constiinta lui Stefan Gheorghidiu pana la
fenomenele originare, ultime, pentru a descoperi adevarul. Romanul e
scris la persoana intii pentru a demonstra ca nu se poate cunoaste decat
ceea ce se petrece in propria constiinta. Este o modalitate moderna,
contemporana. E si un procedeu,- dar si o ilustrare a conceptiei sale.
Unghiurile din care sunt prezentate evenimentele sunt reduse la
perspectiva propriului eu al povestitorului. Se incearca cunoasterea
adevarului dintr-o singura perspectiva, singura care i se pare
autentica. yp283c5325ppps
Cu experienta tragica a
razboiului, la care se adauga altele, ulterior, Stefan Gheorghidiu
acumuleaza o cunoastere exacta a realitatii in general, incat constiinta
lui se limpezeste de framantarile minore care ii umplusera sufletul de
veninul geloziei. Gheorghidiu intelege in final dramatismul confruntarii
directe, reale, al luptei pentru supravietuire, si tot ceea ce a vazut
micsoreaza drama si framantarile lui individuale, fiindca razboiul
zguduie din temelii constiinta intregi colectivitati, in fata careia
drama sa personala I se pare cu totul insignifianta.
Argumentele pro si contra
aduse in discutia la popota ofiterilor (la inceputul romanului) sunt
scanteia care declanseaza povestirea dramei sublocotenentului
Gheorghidiu. De aici ne intoarcem la antecedentele acestei drame de
constiinta. Eroul isi povesteste viata. Fiu al unui profesor
universitar, el studiaza filozofia, se indragosteste de o colega, se
casatoreste cu ea. Discutiile cu Ella despre teoriile filozofice fac
parte din averea spirituala a ambilor tineri si pentru cititor sunt o
initiere nefortata in diversitatea lumii conceptelor fundamentale.
Dragostea la inceput e
foarte puternica. Un unchi bogat, dar de o avaritie baIzaciana, ii lasa
pe neasteptate o mostenire, pe care insa eroul e silit s-o imparta cu
mama, unchiul, care-1 introduc intr-o combinatie comerciala cu Tanase
Vasilescu-Luminararu. Intram intr-o retea ca de afaceri balzaciene.
Strain de afacerile unchiului, de masinatiile lui infecte, dar ajungand
sa le cunoasca, la un moment dat se retrage din combinatie si se dedica
exclusiv vietii universitare, averea ramasa dandu-i totusi posibilitatea
de a trai pe picior mare, cu largimi si loisir.
Viata mondena, lipsita de
orice griji materiale, o transforma treptat pe Ella, in care se
potenteaza, de acum, instinctul de proprietate, care o indeparteaza de
sotul ei. Viata ei in societatea aleasa este o eufrazie continua si o
inflorescenta sufleteasca ce pune pe ganduri pe Gheorghidiu. O petrecere
in familie, discutia filozofica, excursia, la Odobesti, mersul la
curse, plimbarea la sosea sunt amanunte tipice.
Dindu-si seama de
instrainarea Ellei, sotul traieste drama geloziei, urmarita dupa o
minutioasa diagrama. Incearca rupturi, dar nu reuseste sa le faca
definitive, deoarece iubirea il intoarce mereu la Ella. Intelegand, in
fine, ce urmareste sotia sa, el revine dezgustat pe front. Razboiul din
1916 se declara in zorii zilei urmatoare. Aici romanul e un fel de
document autentic, de mare elocventa, memorabila. O intreaga epoca
istorica, trecerea de la belle epoque la deruta se deseneaza cu
pregnanta lucida, ca intr-un film istoric. Secventele sint scurte si
rapide, taieturi in carne vie. Urmeaza retragerea, deruta, redata cu o
extraordinara forta de evocare si energie, fara nici un ton liric,
evident nelalocul lui aici. In aceasta retragere apocaliptica Stefan e
ranit si evacuat intr-un spital din tara. Reintors la Ella, isi da seama
de raceala sa, dar o iarta, cum Gelu Ruscanu ii iarta pe toti in
finalul piesei "Jocul ielelor”, si o abandoneaza definitiv.
Toate eforturile eroului
sunt indreptate in directia descoperirii adevarului cu privire la Ella,
dar ele se vadesc zadarnice, intrucat Stefan Gherghidiu nu ajunge la
nici o certitudine, sufletul feminin nelasandu-se prins in reteaua
supozitiilor sotului.
Stefan Gherghidiu este cu
toate acestea, un lucid . Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o
lupa, sunt examinate si faptele Ellei, si framantarile din propria lui
constiinta.
Experienta razboiului vine
sa lamureasca drama sufleteasca a lui Gheonghidiu, sa-i aduca o
rezolvare, sa-1 scoata din impas, sa estompeze durerea, s-o reduca la
proportiile reale in comparatie cu marea drama a razboiului. Insusi
eroul isi da seama cit de mult si-a exagerat propria-i problema si se
desparte cu relativa usurinta de tot trecutul ancorat in ambianta Ellei.
Stefan Gherghidiu, e
intr-un fel un filozof care si-a dat seama de meschinaria unui sentiment
individual in comparatie cu destinul omului pus in fata razboiului
ineluctabil, a legilor lui aspre si definitive si opteaza pentru o
atitudine grava in fata vietii.
Notatiile psihologice
sunt extraordinare, mai ales in prima parte. E drama pasiunii si drama
luciditatii. Gheorghidiu traieste o adevarata febra, o neliniste
continua, pe care o noteaza, o surprinde pe viu, in dinamica ei
interioara inefabila. Din acest unghi, este imposibil sa cunosti
adevarul despre Ella. (Numai daca am avea un jurnal al Ellei, poate am
deduce ceva, dar aici autorul a renuntat la aceastii modalitate.)
Cititorul ramane nedumerit daca Ella il inseala intradevar sau e numai o
fiinta mondena, dar necorupta. Dar romanul nici nu trebuie sa fie un
proces-verbal.
Aceasta imposibilitate de a
reconstitui faptul real vine din chiar pozitia teoreticii adoptate,
caci prin eroul sau, autorul schiteaza un rechizitoriu al momentului
social precis, al lumii burgheze, rechizitoriu rostit de un intelectual
(eroul) de pe pozitiile unui intelectual (autorul) - figura
{intelectualului} lor fiind personajul fundamental al scrierilor lui
Camil Petrescu.
Se poate spune, deci in
final, ca Stefan Gheorghidiu este un “invingator invins”, el depaseste
situatia critica in care se afla casnicia sa insa o pierde pe femeia
iubita, el ramanand in aceasta privinta marcat toata viata. Tot
trecutul, daruit Ellei insemna de fapt o mare parte din viata lui, o
parte din sufletul lui, care, pentru a scapa de mustrarile de
constiinta, o daruieste celei pe care nu a stiut sa o fereasca de
capcanele ivite, si pe care nu in ultimul rand nu a stiut sa o iubeasca…
IUBIREA!
IUBIREA!
Romanul modern psihologic “Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu
oferă o perspectivă mai rafinată asupra temei, şi datorită plasării
evenimentelor în mediul citadin. Sunt prezentate două poveşti de iubire
diferite : pe de o parte, iubirea intelectualizată a doamnei T., dar
nu lipsită de pasiune şi a lui Fred Vasilescu, iar pe de altă parte
iubirea oarbă a lui Ladima pentru frivola Emilia, iubire ce duce la
anularea de sine.
O perspectivă interesantă asupra acestui
sentiment este cea din romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” al lui Camil Petrescu; iubirea dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela este prezentată prin ochii personajului- narator, fiind o iubire situată sub semnul orgoliului şi al frustrării.
În acest roman al lui Camil Petrescu, personajul principal, Ştefan Gheorghidiu,
este tipul intelectualului lucid, în căutare de experienţe
fundamentale şi care aspiră la o iubire absolută, iubirea însemnând
pentru el o formă de cunoaştere. Iubirea dintre el şi Ela nu poate fi
încadrată în vreun tipar, datorită individualizării trăirilor sale.
Sentimentele sunt conturate prin intermediul monologului interior şi
introspecţiei. Evoluţia acestei poveşti de dragoste este dezvăluită în
mod subiectiv, prin ochii naratorului- personaj. Eroul relatează la
persoana I experienţa iubirii şi cea a războiului. Romanul este
alcătuit din două părţi, corespunzătoare celor două experienţe. Experienţa iubirii este actualizată prin rememorare, în timp ce cea a războiului este consemnată sub forma unui jurnal de front.
Ştefan Gheorghidiu este un strălucit student la filozofie, fără
mijloace materiale; în facultate se îndrăgosteşte de Ela. Iniţial,
acesta a pus iubirea lui sub semnul orgoliului (“orgoliul a constituit
baza viitoarei mele iubiri”), beneficiind de admiraţia tutror. Pasiunea este
stimulată de vanitatea masculină; această pasiune se adânceşte în
timp; cei doi îşi trăiesc clipele de intimitate cu dăruire, admiraţia
Elei întâlnindu-se cu plăcerea lui Ştefan de a-şi etala cunoştinţele de
filozofie. Tânărul întâlneşte în iubirea unică, absolută, la care
aspiră, modul de a se împlini pe sine : “să tulburi atât de mistuitor o
femeie dorită de toţi; să fii atât de necesar unei existenţe, erau
sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
Situaţia se schimbă în momentul în care Gheorghidiu primeşte o
moştenire neaşteptată din partea unui unchi; acum cei doi duc o viaţă
mondenă; în timp ce Ştefan nu este interesat de acest aspect, Ela
descoperă modalităţi de a-şi etala farmecul, fapt ce duce la modificări
în cuplu. Ştefan începe să fie dominat de gelozie şi de nelinişte. Un
alt unchi al lui Ştefan, Nae, le face propunerea de a cumpăra o
întreprindere metalurgică, ceea ce duce la o nouă neconordanţă între cei
doi : în timp ce el simţea repulsie faţă de acest tip de activitate,
ea era atrasă de ofertă. Mai mult, este încântată de propunerea de a
seduce un important om de afaceri. Ştefan este deranjat de implicarea
soţiei sale în afacerile legate de moştenire, datorită orgoliului său
şi concepţiei că bărbatul este superior femeii, aceasta fiind un mijloc
de a-şi manifesta puterea protectoare. (“…aş fi vrut-o mereu feminină,
deasupra discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie
protejată”).
Orgoliul lui Gheorghidiu este
măcinat de jocul seducţiilor, al micilor flirturi din cadrul
întâlnirilor mondene. Pe de altă parte, Ela este încântată de noua sa
viaţă, fiind măgulită de succesul pe care îl are pe lângă un domn G. O
criză gravă în cuplu o reprezintă excursia la Odobeşti; relaţia devine
una tensionată, presărată cu despărţiri şi împăcări. Pentru a se
răzbuna, Gheorghidiu aduce acasă o prostituată cu care soţia sa îl
găseşte în pat. După un alt conflict, Gheorghidiu îi cere Elei să
părăsească locuinţa şi să accepte un divorţ amiabil. Ulterior, cei doi
se împacă, Ştefan Gheorghidiu găsind dovada că Ela nu îl înşelase.
Tortura geloziei
este accentuată de depărtare, când Ştefan pleacă pe front; el era
convins că Ela îl înşela cu G. Ela se temea să nu rămâna o văduvă
săracă, motiv pentru care încerca să îşi convingă soţul să treacă o sumă
de bani pe numele său. Obţinând o permisie, Ştefan trăieşte alături de
Ela “ultima noapte de dragoste”. Aflând dorinţa soţiei sale, este
convins că aceasta vrea să divorţeze, convingere întărită şi de faptul
că îl zărise pe domnul G. la Câmpulung.
Experienţa războiului îl
îndepărtează de problemele personale, Ştefan Gheorghidiu descoperind
acum sentimentul morţii, al suferinţei aproapelui său. Rănit, Ştefan
ajunge acasă, găsind-o pe Ela lipsită de farmec. El renunţă la trecutul
său framântat şi divorţează, lăsându-i Elei o importantă parte din
avere.
Perspectiva asupra acestui sentiment este unică,
subiectivă, experienţa iubirii fiind vazută doar prin ochii lui
Gheorghidiu. El reprezintă tipul intelectualului lucid, al
inadaptatului superior care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut,
având impresia că s-a detaşat de lumea exterioră, însă în realitate
evenimentele sunt filtrate prin constiinţa sa; drama sa este accentuată
de firea hiperlucidă şi hipersensibilă, orice întâmplare fiind
percepută de către Gheorghidiu într-un mod mai dramatic decât era
normal; prin introspecţie şi monolog interior, el percepe cu lucuditate
alternând aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente) şi ale
planului exterior (fapte, relaţii cu alte personaje). Deşi
personajul-narator este un analist lucid al stărilor sale interioare
şi al evenimentelor exterioare, el nu se poate elibera de
subiectivitate, de gelozie şi de orgoliul masculin. Tortura sa
interioară este alimentată şi de sentimentul nesiguranţei.
Iubirea celor doi
evoluează într-o manieră unică, neputând fi încadrată într-un tipar
prestabilit, orice trăire interioară, orice suferinţă sau bucurie fiind
unică şi irepetabilă, deoarece fiecare o trăieşte în manieră personală.
Afirmaţia
lui Emil Cioran vine să întărească problema ridicată de Camil
Petrescu. A scrie despre sine înseamnă a descrie o experienţă unică,
nemijlocită, irepetabilă. Camil Petrescu afirmă, în acest sens : “…Să
nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Asta-i singura realitate pe care o
pot povesti…Dar aceasta-i realitatea consţiintei mele, conţinutul meu
psihologic”.RELATIA DINTRE INCIPIT ȘI FINAL!
Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război a constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Stilul
adoptat ilustrează perfect intenţiile de modernizare a scrisului manifestate de
autor. Romancierul adoptă structura narativă convenţională a unui jurnal,
aparţinându-i protagonistului – Ştefan Gheorghidiu.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei atât la nivel formal, prin structură şi
tehnici narative, cât şi la nivelul conţinutului. Autorul recurge la personajul
– narator şi la perspectiva actorială, înlocuind naratorul omniscient şi
perspectiva auctorială. Abandonează cronologia liniară în favoarea memoriei
care ordonează relatarea faptelor. Inserează în a doua parte a romanului
paginile din jurnalul de front ţinut de autorul concret şi atribuit eroului
fictiv. Primul roman camilpetrescian urmăreşte cele două experienţa ale
eroului, iubirea şi războiul, filtrate prin aceeaşi conştiinţă, care cunoaşte
şi se cunoaşte prin acest proces de analiză.
Opţiunea autorului pentru naraţiunea
la persoana I, a cărei consecinţă imediată este limitarea perspectivei narative la un punct de vedere strict subiectiv
şi, deci, renunţarea la privilegiul omniscienţei, marchează începutul unei
noi ere în istoria romanului românesc. Alcătuit din două părţi care n-au între
ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum
inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui
Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii
conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un
neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă” ( Perpessicius ). Aşadar, tema romanului poate fi considerată, la
un prim nivel de receptare, iubirea. Analiza procesului prin care se constituie
mecanismul erotic este, însă, numai pretextul pentru procesul de autoanaliză pe
care îl întreprinde protagonistul romanului şi care va conduce, în final, la
descoperirea propriului eu.
Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe două coordonate
temporale – una trecută ( a rememorării relaţiei personajului – narator cu
Ela ) şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan
Gheorghidiu ). Momentul în care Ştefan Gheorghidiu scrie despre sine şi despre
relaţia sa cu Ela nu poate fi precizat. Impresia cititorului este că
Gheorghidiu începe să-şi noteze dubla experienţă în perioada concentrării la Dâmbovicioara ( şi,
de aceea, tot ce se referă la căsătorie, la testament, la neînţelegerile
ulterioare cu Ela poate fi considerat ca aparţinând planului trecut ) şi o
continuă pe durata primelor săptămâni de război. Ultimele rânduri par scrise
ceva mai târziu, în orice caz după un timp de la rănirea lui Gheorghidiu şi
lăsarea lui la vatră. Între capitolele întâi şi şase ale primei părţi, pe de o
parte, şi cele şapte ale părţii a doua, pe de alta, există totuşi o diferenţă
minimă, dar sesizabilă, de ton, care indică o distanţă temporală diferită între
diegeză şi povestire. Această distanţă e mai mică în capitolele despre război.
Aici apar anticipările ( prolepsele ), ca şi cum momentul în care naratorul
notează un lucru, acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil.
Schimbarea rapidă şi neanunţată a
momentului în care naratorul scrie întâmplările susţine ideea că nu se poate
vorbi, decât cu îngăduinţă, de un jurnal ţinut la zi. Aspectul de jurnal e
înşelător, deoarece autorul amestecă, în jurnal, elemente pur romaneşti.
Cu privire la forma pe care
naratorul o dă povestirii sale, se poate remarca aspectul de jurnal al
romanului. În prima parte, forma narativă adoptată rămâne incertă, mai aproape
de memorialistică ( „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt,
întâia dată concentrat…” ), decât de autobiografie (care ar pretinde păstrarea
neschimbată a momentului în care sunt relatate evenimentele ); nici partea a
doua nu clarifică lucrurile până la capăt. „Jurnalul” conţine multiple
artificii romaneşti, „temporalitatea e indecisă” ( Nicolae Manolescu ).
Centrul
de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la
exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul primului război
mondial la explorarea interiorităţii personajului principal,
prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre
femeia ideală.
Experienţa
iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin
rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia
temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe
front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota
ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a
ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei
dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii.
Incipitul romanului fixează, destul de vag, coordonatele spaţiale şi temporale ale
acţiunii – primul Război Mondial, pe front, lângă Câmpulung. Preocupat de
obţinerea autenticităţii acţiunilor şi caracterelor, romancierul introduce în
incipit o scenă cu valoare anticipativă pentru destinul personajului principal:
discuţia de la popota ofiţerilor, care dezbate un subiect colportat de toate
ziarele - un bărbat care şi-a ucis soţia
infidelă a fost achitat de tribunal. De la acest pretext, se conturează câteva
atitudini: Dimiu, căpitan de modă veche, e de părere că „nevasta trebuie să fie
nevastă şi casa, casă”; Corabu pledează pentru libertatea de alegere a femeii;
Gheorghidiu e atât de tranşant, încât atrage antipatia celor prezenţi: „cei
care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt!” Camil Petrescu este unul
dintre primii romancieri români care simte nevoia să coboare, în romanele sale,
viaţa de pe scenă în stradă. Consecinţa apare în introducerea banalităţilor
cotidiene în limbajul eroilor şi în renunţarea la emfaza specifică eroilor şi
limbajului romanului „doric”. Camil Petrescu „de-teatralizează romanul” (
Nicolae Manolescu ). Scena de la popotă creează o impresie de banalitate, de
„înjosire”, în marginea caricaturalului, a paginilor despre război. Impresia e
căutată de autor, care încearcă să schimbe statutul evenimentului exterior şi
al limbajului eroilor de roman. „Răpindu-li-se aura, impusă în cea mai mare
măsură de tendinţa romanului, o mulţime de evenimente, între care războiul,
devin foarte obişnuite” ( N. Manolescu )
Discuţia
de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan
rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela: „Eram însurat
de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi
bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme.
Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme
insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din
informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei.
Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”.
Iubirea
lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea,
Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre
cele mai frumoase studente de la Universitate”. Admiraţia celor din jur este un
alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan:
„Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea
pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o
admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei
că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate
fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela
devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să
tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei
existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
Moştenirea
de la unchiul Tache schimbă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care
Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe
intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă
sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia.
Relaţiile
dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi
împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat,
în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi
mai aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al
normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar
descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui
pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are
nicio dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de altfel, niciodată. Pentru
Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului,
semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare.
Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita
canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e
valabilă în plan exterior.
Confruntat
cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană,
Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă.
Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în
prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan
Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că
este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul
combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub
ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a
relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi
până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză:
căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un
punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici
o putinţă de realizare sufletească…”
Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului. „Ultima
noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea
definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii.
Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este
dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea
Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de
paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi
soţi. Finalul, deschis, susţine
modernitatea construcţiei romanului, demonstrând încă o dată funcţia cathartică
a relatării experienţelor sentimentale şi tragice pe care le-a parcurs
personajul: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ, la cărţi, de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Ela îşi pierde aura de feminitate
misterioasă şi atrăgătoare în care o învăluia privirea îndrăgostită a lui
Gheorghidiu la începutul relaţiei lor.
Între
incipitul romanului, care îl prezintă pe protagonistul acţiunii chinuit de
gelozie şi de suferinţa de a nu putea fi alături de Ela în permanenţă şi
finalul care îl prezintă pe acelaşi Ştefan Gheorghidiu detaşat complet de
experienţa erotică pe care a trăit-o, se înscrie o întreagă experienţă de
viaţă, un proces lent şi dureros de descoperire a limitelor condiţiei umane,
incapabilă să trăiască în absolut.
Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în
experienţa personajului – narator. Incertitudinea planează atât asupra
portretului Elei, cât şi asupra evoluţiei personajului principal ( într-o notă
de subsol din romanul Patul lui Procust se oferă
informaţia că Ştefan Gheorghidiu a ajuns în faţa Curţii Marţiale ). Autorul adoptă această
convenţie narativă pentru a susţine modernitatea construcţiei romaneşti. Ştefan
Gheorghidiu devine parte integrantă în viaţa cititorului, care îl simte
aproape, având aceleaşi experienţe şi trăiri ca şi personajul care trăieşte în interiorul
universului imaginar.
Numa sa fie wirelles
RăspundețiȘtergere:))
RăspundețiȘtergere