Așa cum spuneam și în postarea anterioară, eram hotărât să renunț la acest blog. Să-l las în urmă, împreună cu o parte din mine. Însă, sincer, nu m-a lăsat inima. Și nici câteva persoane apropiate. Chiar dacă postările vor fi mai rare de acum înainte, am decis că o să rămân aici. O să scriu în continuare pentru cine mai citește, dar mai ales pentru cei care mi-au fost alături în toți acești ani în care am încercat să scriu cu suflet, personalitate și sinceritate. Așa cum am știut eu mai bine.
Pentru voi, cei care sunteți încă aici, vă doresc numai bine. Sper să simțiți această postare, să o trăiți cu adevărat. După ce o terminați de citit, vă provoc la un mic exercițiu: închideți ochii câteva secunde și încercați să simțiți ce am încercat să transmit. Trăiți momentul, așa cum vine — cu bune și cu rele.
Așadar, fără să mai lungim vorba, să intrăm direct în subiect, cum s-ar zice… fără să mai tragem pisica de coadă.
Ideea acestei postări a venit dintr-o serie de întâmplări : unele auzite, altele trăite pe pielea mea, în special în ultimul an. O să vorbesc și despre lucruri mai vechi, dar scopul e simplu: să ating ceva în voi. Să trezesc o emoție, o trăire, poate chiar o amintire. Poate o întrebare.Vreau să vorbesc despre depresie.
Da, am trăit-o și eu. Poate o trăiești și tu. Poate nu vrei să recunoști. Poate o negi. Dar e acolo. Și nu e o rușine.
E o stare. E reală. Și nu ar trebui să ne fie teamă sau rușine să vorbim despre ea.
Aș putea să scriu pagini întregi pe tema asta. Dar o să încerc să fiu cât mai clar și cât mai sincer.
De ce am ales acest subiect? Pentru că tot mai mulți oameni pe care îi cunosc trec prin asta. Mulți o trăiesc, dar puțini o recunosc. E o realitate care doare. Și e timpul să nu mai doară.
Nu sunt psiholog. Nu sunt medic. Dar, după câte am trăit și câte am auzit, uneori simt că aș putea fi.
Ce vreau să fac prin această postare este să deschid o conversație despre depresie. Să vorbesc sincer, personal, fără pretenții.
Și vreau să încep cu două dintre cauzele cele mai comune care, de multe ori, duc către ea: relațiile eșuate și relațiile tensionate cu familia sau prietenii.
1. Relațiile eșuate
Când o relație se termină, mai ales una în care ai pus tot, nu rămâi doar fără acel om. Rămâi, pentru o vreme, și fără o parte din tine.
Poate ai iubit sincer și ai fost abandonat fără explicații. Poate ai fost tu cel care a plecat, dar vina încă te bântuie. Indiferent de scenariu, durerea e reală. Și dacă nu e procesată, se transformă în ceva mai greu: depresie.
Te trezești dimineața și nimic nu mai are sens. Zâmbești fals. Și în interiorul tău e liniște. Dar nu liniștea aia bună. Ci liniștea aia apăsătoare, în care nu mai simți nimic.
Poate cel mai dureros sentiment este să te pierzi pe tine în timp ce te agăți de cineva care nu te mai vrea. Sau care nu știe să te iubească.
Dar dacă ai nevoie să auzi ceva clar, e asta: O relație eșuată nu te definește. Nu te face mai puțin valoros. Nu ești mai puțin om pentru că ai simțit.
Ai iubit, ai sperat, ai fost vulnerabil. Asta te face viu. Restul… sunt lecții.
2. Familia și prietenii
Ce te faci când durerea nu vine de la străini, ci de la cei care ar trebui să fie ăia ai tăi? Familia, prietenii, oamenii care ar trebui să te cunoască cel mai bine.
Poate ai crescut într-un mediu în care nu se vorbea despre emoții. Poate ai fost crescut cu critica, cu comparații, cu așteptări imposibile. Poate prietenii tăi doar par apropiați, dar dispar fix când ai nevoie de ei.
Asta nu te rupe dintr-o dată. Și la un moment dat, te trezești că nu mai ai încredere în nimeni. Nici măcar în tine.
Dar te rog să nu uiți: nu ești defect, nu ești slab, nu ești nebun. Ești doar un om care a dus prea mult prea mult timp.
Dacă tot vorbim deschis, hai să vă spun și cum a fost la mine. Nu e o poveste dramatică. E doar reală.Am avut zile în care nu voiam să ies din pat. Nu din lene. Ci din lipsă de sens. Mă uitam la telefon, vedeam notificări și nu aveam energie nici măcar să răspund cu un emoji. Zâmbeam mecanic. Făceam glume. Dar în mine era doar… gol.
Și da, a fost și o relație care m-a rupt. Nu pentru că s-a terminat, ci pentru că m-am pierdut în ea. Am dat mult. Prea mult. Și când s-a terminat, n-am mai știut cine sunt.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că nu e vina mea. Că nu trebuie să mă modific pentru a fi acceptat.
Dacă te-ai regăsit în tot ce am scris până aici, nu o să-ți spun că o să fie bine, pentru că nu este adevărat acum.Îți spun altceva: o să fie diferit pentru fiecare dintre voi , dar poate la final o să fie bine.
Poate nu mâine. Poate nu luna asta. Dar dacă ai citit până aici, înseamnă că în tine există deja o dorință de a merge mai departe.
Dacă ți-a vorbit ceva din această postare, lasă un semn. Sau păstreaz-o pentru zilele în care o să ai nevoie de ea. Eu sunt aici. Cu sinceritate. Cu tot ce sunt. Vă doresc o seară frumoasă , sau o zi minunată , depinde când citiți această postare.
