Sticlă

           
 Poate că deja m-ai uitat.

Poate că nu mai are rost să iți spun asta . . .

Poate vei zice că am trecut dincolo de limite.Dar,poate că așa trebuie să fie .

Îmi privesc iubirea printr-un geam de sticlă.

Poate privesc ceea ce ar trebui să fie. Lumea perfectă, dragostea de neuitat, frunzele care cad nepăsătoare... 

Dragostea de dincolo de geam nu e reală, nici măcar nu e perfectă. Printre frunze și picături cristaline, alunecă ușor.

Totul se topește in jur.Frunzele s-au săturat și ele de minciuni,au renunțat.Știu că iarna le va distruge ,dar ele își îmbrățișează  sfârșitul fără să clipească.Nu-și mai fac speranțe deșarte că ceva le va lumina calea spre pierzanie.

Oamenii de ce nu pot fi așa?

 Conștienți fiind de ceea ce îi urmărește de ceea ce le poate aduce sfârșitul,continuă.

                  

                   În fiecare zi o iei de la capăt,în fiecare zi ,deznădejdea îți topește sufletul,îți îngălbenește visele,îți întunecă sentimentele... Drumul te așteaptă.

Închizi ochii înlăcrimați,strângi la piept ceea ce te face să continui.Acel mic obiect,acea minciună de care te agăți mereu, care nu te lasă să treci mai departe.

Purtat de inchipuiri, te lași pradă amintirilor... Sărutul a înghețat pe buzele tale,mângâierile și-au pierdut finețea,le cauți , zbori printre fantasme,pulsul crește, furnicături aleargă prin corpul tău.

Implori universul,implori viața , implori dragostea,implori ploaia,să-ți dea ceea ce numai este.

Și te scufunzi,adânc, tot mai adânc. Rămâi cu amintirile tale,le rememorezi  mereu, speriat  să nu cumva să le uiți .Încerci din răsputeri să mai simți ce era atunci,dar dispar.

                 Dragostea dispare,amintirea s-a pierdut ,simțămintele sunt acum departe.

Ajungi să te trezești intr-un cub cu pereți traslucizi de sticlă.În jurul tău frunzele moarte zboară nepăsător,copacii iși întind crengile neputincioși, vântul sâsâie plin de răutate. Îl auzi soptind: 

 “Bine ai venit pe propriul tău drum al pierzaniei!”